Remarcam ieri pe pagina mea de
facebook faptul că ziua de ieri a stat sub semnul atitudinii față de muncă și a
relațiilor de muncă după care am fost abordată în particular de o colegă de
breaslă, dacă nu știți cumva profesez în domeniul contabilității, care mă
întreba cum reușesc să fac această muncă și, în același timp, să scriu ceea ce scriu, adică să îmbin
contabilitatea cu spiritualitatea.
Am să dau acest răspuns acum
pentru că într-adevăr nu a fost deloc ușor la început și văd că foarte mulți se
confruntă acum cam cu aceiași problemă. În primul rând este vorba de percepția
noastră asupra muncii pe care o facem și în al doilea rând de atitudinea
noastră față de ea.
Aș vrea să mai subliniez faptul
că, în timp, tocmai căutările mele spirituale m-au ajutat foarte mult să-mi
schimb percepția și atitudinea față de muncă. Mai trebuie să vă spun că nu îmi
fac întotdeauna munca cu aceiași plăcere, că sunt zile în care îmi place ceea
ce fac și zile în care nu sunt chiar atât de încântată de ceea ce fac (sunt
zilele în care calculez impozitele și taxele pentru firmele cu care colaborez ☹).
Mai trebuie să vă spun și faptul
că eu am prins perioada de dinainte de 1989 în care am lucrat cea mai mare
parte într-un atelier de pictat globuri pentru pomul de iarnă în condiții care
pot fi numite ”ca pe bandă” și o perioadă foarte scurtă, chiar înainte de
pseudo-revoluția noastră într-un birou de contabilitate la o unitate din cadrul
Cooperației Meșteșugărești, cum erau ele pe atunci.
Deci, am cunoscut și o altfel de
muncă, desfășurată în cu totul și cu totul alte condiții decât cea din zilele
de acum. Dacă în perioada de dinainte de 1989 munca era obligatorie, cei care
nu munceau erau fie trimiși la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie li se găseau
tot felul de munci de făcut, astăzi munca pare să devină o opțiune.
De asemenea, atunci când
absolveam o școală profesională, un liceu, o facultate fiecare primea o repartiție
la un loc de muncă, lucru care astăzi nu se mai întâmplă pentru simplul motiv
că nu mai avem nici un fel de industrie sau alte servicii adiacente, avem doar
comerț și construcții într-o proporție covârșitoare.
Atitudinea față de muncă în acea
perioadă era cu totul alta față de cea de acum. Eu cel puțin mi-am respectat
întotdeauna munca pentru că munca mea mă reprezintă pe mine, poartă o parte din
energia mea, din ceea ce eu sunt, din ceea ce eu cred, din ceea ce eu pun în
ea. Deviza mea a fost și este ”Să nu-ți fie niciodată rușine de munca pe care o
faci”, și am aplicat-o și atunci când am mai dat-o în bară. Pentru că am
făcut-o.
Atitudinea mea față de muncă s-a
schimbat în momentul în care mi-am început căutările spirituale. Munca mea nu
s-a schimbat, ceea ce s-a schimbat a fost modul în care am început să o judec.
Brusc am început să o privesc ca pe o corvoadă, ca pe ceva de speță inferioară
spiritualității prin care mi se deschidea o portiță de evadare din propriile
mele nemulțumiri și din realitatea pe care nu o mai puteam accepta.
Nu am făcut altceva decât să-mi
mai pun un sac, sau mai mulți, în căruța neacceptărilor și judecăților pe care
și așa de-abia o mai puteam trage după mine. Mergeam obosită la serviciu, eram
obosită și nemulțumită tot timpul la serviciu, veneam acasă obosită și mă
cufundam în acea spiritualitate falsă care nu făcea altceva decât să-mi
îngreuneze și mai mult situația.
A fost o perioadă în care și
sănătatea mea a avut de suferit, relațiile familiale au avut de suferit, viața
mea nu era deloc roz-bombon. Am vrut să-mi schimb meseria, dar nu știam ce să
fac altceva și în plus banii pe care îi câștigam nu erau deloc de neglijat. Eram
prinsă în capcana pe care singură mi-o întăream zi de zi.
Apoi am ajuns în punctul în care
mi-am dat seama că nu pot continua așa, că este nevoie să mă așez la o discuție
cu mine însămi și să văd ce-i de făcut pentru că începeam să fac tot mai des
crize de spasmofilie și alunecam pe o pantă al cărui capăt nu era absolut deloc
greu de imaginat. Am separat profesia de locul de muncă și mi-am dat seama că
profesia în sine nu pot spune că nu-mi place, ce nu-mi place este modul în care
o fac.
În acea perioadă lucram într-o
instituție de stat, una în care semnătura și ștampila erau răspundere
personală. Umblam fiecare dintre noi cu ștampila în buzunar și ne uitam de
câteva ori pe hârtiile pe care era nevoie să le semnăm pentru că nu lucram cu
2-3 lei și de multe ori era chiar libertatea noastră în joc.
Mi-am schimbat locul de muncă și
mi-am început afacerea personală în același domeniu profesional. Lucrurile au
părut să intre într-o oarecare normalitate, dar acea judecată de muncă 3D față
de 5D-ul la care eu aspiram nu-mi dădea pace. Îmi doream acea lejeritate, acea ”floricele
pe câmpii, hai să le-adunăm copii” pe care eu le proiectam asupra unei
realități 5D în care câinii umblă cu colaci în coadă.
Am încercat să-mi separ viața în
viață la serviciu și viață dincolo de serviciu. Nu a funcționat pentru simplul
motiv că nimic nu este separat de nimic și totul este în noi, nu în locul de
muncă sau dincolo de el. Am început să înțeleg acest lucru când în timp ce mă
aflam în jungla amazoniană pe Inka Trail la o altitudine de peste 3000 de
metri, eu aveam treabă, mental, cu o situație de la serviciu.
Atunci am înțeles și cum devine
treaba cu gândurile și cu stăpânirea lor sau pur și simplu cu curgerea lor.
Lumea noastră există în noi și o luăm cu noi peste tot chiar și atunci când
suntem în afara Pământului. Credințele, convingerile, atitudinile noastre sunt
cele care ne formează realitatea, nimic altceva.
În timp am mai descoperit că munca
mea îmi era cu atât mai neplăcută cu cât mai nedemnă de mine o priveam și că mă
aflam în capcana ”banii sunt necesari și fac munca asta doar pentru bani”. În
momentul în care am alăturat aceste două elemente, nu să-mi scadă dezaprecierea
față de munca mea, ea a devenit o corvoadă.
Apoi, am dat peste cărțile Telos
ale lui Aurelia Louise Jones și am constatat că și în societățile pe care eu le
priveam cu jind, munca continua să existe. Este drept, sub altă formă și altfel
văzută, dar exista. Și a început vorba aia ”să-mi vină mintea la cap”. Am
înțeles că munca mea nu este nici bună nici rea, este exact așa cum eu o văd și
îmi aduce exact bucuria și mulțumirea pe care EU le pun în ea, nimeni
altcineva.
Am început să o privesc cu mult
mai puțină ostilitate și să mă împrietenesc cu ea. Să-mi dau seama că ceea ce fac
este în folosul multor oameni și că somnul și viața lor poate fi mai liniștită
și datorită mie. Este adevărat că este o muncă provocatoare, dar mie nu mi-a
plăcut niciodată prea mult rutina. Și har domnului, munca mea mi-a oferit
suficient de multe șanse să nu cad în rutină ☹ 😊
În timp, mi-am schimbat aproape
pe nesimțite atitudinea față de munca mea și am ajuns să o fac chiar cu plăcere
văzând în ea aportul pe care eu îl duc acestei lumi, chiar dacă sunt o verigă
dintr-un lanț nesfârșit. Dar pot fi acea verigă care schimbă ceva în lanț prin
ceea ce eu sunt în primul rând, nu neapărat prin ceea ce eu fac.
Ceea ce fac nu este altceva decât
un mod de a interacționa cu lumea, însă ceea ce Eu Sunt dă calitate acestei
interacțiuni și o înnobilează, sau nu. ”Omul sfințește locul”, în primul rând OMUL
și apoi munca sa. Dacă Omul este în aliniere cu el însuși/ea însăși, nu mai
există nimic nedemn, inutil, de rang inferior sau superior, pentru că Totul
Este Una și nu mai sunt necesare nici un fel de ierarhizări.
Într-o societate echilibrată și
aflată în aliniere cu toți membrii ei, pentru că și ei sunt în aliniere cu ea și cu ei înșiși,
munca este o formă de menținere a acelei societăți din punct de vedere
funcțional. Știați că sunt societăți avansate în care nașterea unui copil și
ceea ce el va deveni este în funcție de nevoile acelei societăți?
Când este nevoie de un brutar să
zicem, și am ales intenționat o muncă comună ca să-i spun așa, membrii
societății se reunesc, stabilesc de ce au nevoie, întreabă cine se oferă să fie
părinții acelui copil și apoi este lansată o cerere către sufletele neîntrupate
care doresc să aibă această experiență în lumea lor. Întotdeauna se găsește un
suflet care să răspundă pentru că așa funcționează Universul.
În momentul în care am avut și
această experiență, călătorind prin și printre lumi, m-am împăcat definitiv cu
întreaga viață de pe Pământ și am putut începe să mă bucur și să savurez
fiecare clipă de viață, indiferent că este una plăcută sau una mai puțin
plăcută. Când elimini judecata, ești liber. Liber să FII, FACI sau orice
altceva alegi.
Bucuria de a fi întrupat și de a
avea atâtea șanse de a te bucura de tot ceea ce te înconjoară, poate suprascrie
orice programe mentale și de judecată avem. Apoi observăm cum treptat ceea ce
nu am acceptat cândva, astăzi ne aduce cel mult un surâs în colțul gurii. Dar
totul, absolut TOTUL depinde doar de modul în care NOI alegem să ne percepem și
făurim propria viață/realitate.
În speranța că v-am putut ajuta
pe unii, vă doresc o zi minunată și plină de o fericită anticipare!
Munay!
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.