”Dumnezeu să-i ierte”

Din ciclul De ale mele

Am auzit această formulare în ultimele zile de prea multe ori pentru a nu mă ”zgâria” la urechi. Dragi bisericoși, acest articol nu este pentru voi. Dacă însă vă asumați răspunderea pentru tensiunea voastră care s-ar putea să urce, sunteți bineveniți să citiți. Poate s-ar putea ca după ce mă ”satanizați” și pe mine să vă fi înfipt un cui de care să se agațe și atenția voastră.

Primul aspect al acestei afirmații este ”Dumnezeu să-i ....”. Adică, există un Dumnezeu exterior a cărui sarcină este să tot ierte și iar să ierte, ca și cum ar pune o viză pe un pașaport, ”Iertat”, viză fără de care nu poți merge mai departe. Este Dumnezeu exterior nouă? Pentru mine nu. Pentru mine Dumnezeu este în mine și în Tot Ceea Ce Este. Și când spun mine mă refer la Sufletul/Sinele meu Divin și la trupul care servește drept templu sau vehicul Sufletului/Sinelui meu.

Un alt aspect este nevoia sau obligația de a fi iertat de cineva ca să poți obține ceva, aici intrarea în Împărăția Cerurilor. Această nevoie de a fi iertat de cineva vine din copilăria noastră. Am luat-o de bună când am fost copii, pentru că ăsta ni s-a părut modelul de existență normal și natural pe această planetă. Ori de câte ori făceam ceva ce părinții considerau ”greșit” trebuia să ne cerem iertare pentru ”greșelile” noastre. Și nu numai că am luat-o de bună, dar până la un anumit punct (al trezirii noastre) am și dat-o mai departe. ”Du-te la mama/tata/bunica/bunicul ... și cere-ți iertare pentru ce ai făcut”, care apoi s-a transformat în ”Du-te la nevasă/bărbat/șef/... și cere-ți iertare, poate scapi.”

Doi iepuri dintr-o lovitură: noțiunea de greșeală, cu care nu ne-am născut, ci ne-a fost implantată prin educație, și al doilea, că iertarea este în afara noastră și că cineva exterior trebuie să ne ierte pentru ca noi să putem fi absolviți de ”vina” de a fi ”greșit”. Frumoos. Nimeni nu ne-a învățat că nu există greșeală și că dacă prin faptele noastre am prejudiciat pe cineva trebuie, în primul rând, să ne iertăm noi înșine pentru posibila suferință pe care am produs-o. Asta nu înseamnă să nu-ți ceri scuze, dar nici să faci din ea un mod de a te comporta cu cei din jurul tău.

Modul în care noi ne raportăm la această iertare pusă în afara noastră a fost și mai este un excelent instrument de control. Dacă îți ceri scuze cuiva că l-ai supărat, te simți sclavul acelei persoane care deține puterea de a te ierta, ca și cum el/ea ar trebui să te ierte și nu tu, iar puterea ajunge în afara ta, nu mai este în tine, iar tu ai devenit neputincios. Gata, ți-ai dat puterea celui de care depinde iertarea ta pentru faptul că ai ”greșit”, noțiune atât de iluzorie ca și ”iertarea” aflată la discreția altcuiva. Cel care are a te ierta, devine stăpânul tău și poate dispune de tine cum vrea ca să te elibereze de ”vina” de a fi ”greșit”. Asta duce la manipulare. Avem destulă peste tot.

Cuvintele care urmau, ”păcatele lor”, au aceiași explicație cu greșelile arbitrar stabilite de către o societate sau alta sau de către cineva interesat să manipuleze și să-și manifeste ”puterea asupra altora”.

Eliberați-vă de aceste tipare prin conștientizarea lor, vedeți-le, studiați-le și vedeți cum v-au manipulat eoni de-a rândul. Dați-le drumul pentru că greșeala nu există în formă absolută, există doar experiența. Dumnezeu nu este în afara voastră ci în voi înșivă și când vă ”iertați” voi înșivă, v-a ”iertat” și El, pentru că nici iertarea în formă absolută nu există, a fost inventată tot de oameni.

Luați-vă puterea înapoi dacă vreți să fiți ceea ce ați venit să fiți ”Dumnezei pe Pământ”. Pentru că El așa ne-a creat, noi am ”ajustat” tiparul ca să vedem cum este să fii mai puțin decât Dumnezeu. Acum că am văzut, ne putem întoarce la ceea ce suntem cu adevărat: Dumnezei întrupați, Spirit în Materie.

Nu trebuie să fiți de acord cu mine, dar dacă am reușit ca măcar să vă enervez, tot am făcut mai mult decât nimic. Dacă însă am reușit să vă trezesc interesul, mi-am făcut treaba pe care o am de făcut.

Namaste! 

Monica Poka