Eu și Sinele Divin

Din ciclul De ale mele

Cred că sunteți de acord cu mine că ultimele zile au fost foarte interesante. Traducând mesajul Arcturienilor venit prin Suzanne Lie ”Evenimente în ACUM-ul Echinocțiului de Primăvară”, am înțeles că sincronicitatea Divină este perfect orchestrată (de parcă mai era nevoie, dar mintea umană tot mai are nevoie de unele confirmări). Cred că într-adevăr (oare pentru a câta oară?) nu a mai rămas piatră pe piatră în ceea ce consider Sinele Uman.

Am trecut prin momente de exaltare, destul de puține însă față de momentele de neîncredere, îndoială, nevrednicie și inutilitate pe care le-am experimentat. Am privit în noi abisuri pe care, inițial, nu le-am simțit a fi ale mele. După o privire atentă însă, am recunoscut că da, sunt ale mele. Ale mele ca întreg, ale mele ca parte a întregului. Această conștientizare a declanșat o adevărată stare de copleșeală. M-am simțit atât de mică față de o sarcină atât de mare.

Atunci mi-am adus aminte că, de obicei (și nu pot spune că este unul bun), unii părinți își învață copiii să înoate aruncându-i în bazinul cu apă (sub supraveghere însă) pentru a le dovedi că se pot descurca și nu se îneacă. Personal, nu agreez și nici n-am agreat niciodată acest mod dur de a-ți învăța copiii să dobândească unele abilități. Rezultatul este întotdeauna 50% reușită și 80% eșec. Da, n-am greșit – sunt economist de meserie – dar mă adresez unei minți care poate accepta că 1+1 nu face întotdeauna 2. 

Da, dar dacă nici un părinte nu a ales pentru mine asta, ci eu însămi, atunci de ce am făcut-o? Pot fi multe răspunsuri și fiecare dintre noi și-l are pe al său propriu. Și, pentru că m-am procopsit și cu o minte destul de analitică, conform obiceiului meu, am început ”despicarea firului în patru”. Toți o facem, dar important este modul în care ne raportăm la această ”despicare a firului”, din ce postură o facem și ce urmărim. Ceea ce eu am urmărit întotdeauna a fost sinceritatea totală cu mine însămi chiar dacă asta a însemnat de multe ori ”răsucirea cuțitului în rană.” Așa am învățat să joc și rolul de ”avocat al diavolului” și de multe ori acest rol este singurul care mai poate ajuta. Și acesta este cel mai bun moment în care poți conștientiza că nu ești singur, pentru că atunci joci, practic, două roluri: pe al tău și al avocatului.

Bun, deci abisurile din mine se deschid amenințătoare și eu stau în fața lor ca ”vaca la poarta nouă”. Și ce știe să facă umanul din mine într-o astfel de situație? Se reculege rapid, se regrupează .... și nu mai găsește nimic din ceea ce știa că funcționează într-o astfel de situație. Ops! Da. Ooops lung. Nu tu centru, nu tu pace a minții, nu tu focalizare,...., nimic, NIMIC. Și atunci oare ce se poate manifesta dacă nu o ușoară panică (cu tendințe crescătoare ca dolarul american) în care te întrebi ce ai putut face că au dispărut cam toate ”leacurile” cunoscute? Unde ai greșit, cum ai ieșit din centrul tău, unde naiba ai căzut și de ce?

Și când te mai și asaltează toate odată și nici nu știi încotro să o iei, intri în tine dar răspunsurile par a fi tabu, singurul lucru înțelept pe care îl mai poți face este să te predai situației și să spui ”Amin nora de san” (Facă-se Voia Ta). Să ne înțelegem foarte clar: NU este vorba de a te preda nici unei entități exterioare ție, nici unui Dumnezeu Contabil Șef care ține evidența tuturor faptelor tale, care stă undeva în ceruri și n-are altă treabă săracul decât să contabilizeze cu plus și minus tot ceea ce gândim sau facem.

În momentul în care am acceptat predarea am putut intra în comuniune cu Sinele meu și am putut începe să caut răspunsuri la întrebările mele. Am întrebat cum am putut ieși atât de tare din Sinele meu pe care eu îl consideram a fi Sinele meu Divin. Răspunsul a fost că n-am ieșit, că NU POT ieși din Sinele meu Divin NICIODATĂ pentru că El este Tot Ceea Ce Eu Sunt. Ceea ce pot face însă este să ies din aliniere cu el atunci când eu (mintea mea umană, sinele meu uman) CONSIDER că am făcut ceva ce nu ar fi divin.

Păi, dacă simt că în fiecare celulă a corpului meu este un nerv care s-a umflat și amenință să explodeze, dacă nu-mi pot controla nervii și furia care pândește la colț și o mai și simt cum pândește jucându-se cu mine de-a v-ați ascunselea, dacă orice fac nimic nu pare să mai funcționeze în sensul restabilirii echilibrului, unde este Divinul în toate astea?

”Acolo. În tine. Divinul nu ”dispare”, nu se evaporă. Și cine ți-a spus ție că furia n-ar fi Divină? Și furia este Divină, și durerea este Divină, și tristețea este Divină,... Cunoști ceva ce nu ar fi Divin? Și când ești furioasă, tristă, supărată, și când plângi sau urli tot Divină ești. Este ceva ce nu poți pierde niciodată pentru că este ESENȚA ta. Fără această Esență nu ai putea exista. Dacă nu te-ai judeca atunci când treci prin aceste stări ci ai trece prin ele menținându-ți conștientizarea Divinității tale, nu ai mai ieși din echilibru și nu ai pierde contactul cu centrul tău, cu Esența ta. Nu-ți pierzi Divinitatea, pierderea Divinității este Marea Iluzie care dă naștere la dualitate și separare. Ești Divină în fiecare moment al existenței tale, indiferent de ceea ce tu faci/ești în acel moment.” 

Și pentru că mie aceste răspunsuri mi-au demonstrat că în abisul din mine aceste judecăți mai existau, deși eram convinsă că le-am vindecat, ascunse prin cotloane de care nu eram conștientă, am ales să le împărtășesc cu voi în speranța că vă vor ajuta să priviți în abisul din voi, dacă l-ați conștientizat sau îl veți conștientiza. În fața noastră stau vremuri de mari provocări. Dacă vom putea să ne menținem conștientizarea Divinității noastre în fiecare moment, vom putea ieși la mal cu lecția de înot învățată. Am spus și eu de multe ori că nimic nu este bun și nimic nu este rău, ci totul pur și simplu este, dar această ”lecție” mi-a demonstrat că sunt multe nivele de înțelegere/conștientizare a acestui fapt.

Un lucru este cert:

NIMENI ȘI NIMIC NU NE POATE LUA DIVINITATEA PENTRU CĂ EA ESTE ESENȚA NOASTRĂ ȘI NU EXISTĂ NICI UN MOMENT ÎN CARE SĂ NU FIM DIVINI, DUPĂ CUM NU PUTEM FI NICI MAI MULT ȘI NICI MAI PUȚIN DIVINI 

Namaste!

Monica Poka