Din ciclul De ale mele
Am discutat recent cu o prietenă
care este și mamă și soție și are și un loc de muncă care-i ”răpește” cel puțin
8 ore pe zi. Se plângea că relația pe care o are cu familia o sleiește de
putere, nu-i oferă nici o satisfacție și că se gândește serios să divorțeze.
Ceea ce avea nevoie în acel moment era doar să fie ascultată. Așa că, am
ascultat-o. Nu sunt psiholog, sunt doar o persoană care, atunci când este
nevoie, știe să asculte. Când și-a terminat povestea am întrebat-o dacă pot
să-i pun câteva întrebări. ”Desigur”, mi-a răspuns.
Eu: Cât timp îți acorzi
ție însăți pe zi?
Ea: Cum adică, cât timp
îmi acord mie însămi?
Eu: Adică, cât timp stai
cu tine însăți ... să-ți oferi timp să citești ceva ce-ți place, să aculți o
muzică care-ți place, să faci ceva ce-ți face ȚIE plăcere?
Ea: Când crezi că mai am
timp și pentru așa ceva? Tocmai ți-am spus că mă trezesc la 5-6 dimineața ca să
pun sandwich-uri copiilor, apoi o duc pe fiica mea la școală, apoi ....
Eu: Am auzit toate astea
... Din 24 de ore 6-8 ore dormi, 8 ore ești la serviciu și din cele 8-10 ore
care îți rămân nu ai nici măcar una pentru tine? Atunci tu pentru cine și
pentru ce trăiești?
Ea: Nu știu... nu m-am
gândit niciodată la asta în felul ăsta....
Eu: Copiii tăi, soțul tău
fac ce le place?
Ea: Da.... fac...
Eu: Și tu de ce nu?
Ea: Pentru că eu trebuie
să le fac pe toate.... altfel nu le face nimeni.
Eu: Ai încercat să nu le
faci pe toate?
Ea: Cum adică? Și cine să
le facă?
Eu: Voi toți sau nimeni.
S-a uitat la mine cu
neîncredere, a dat din cap a pagubă, mi-a mulțumit că am ascultat-o și a
plecat. După vreo săptămână apare din nou și după ce a luat-o pe ocolite bine,
iar eu am lăsat-o să o facă, m-a întrebat:
Ea: Auzi, vroiam să te
întreb ceva în legătură cu ceea ce am discutat data trecută. Despre timpul
pentru tine. Tu îți faci timp pentru tine sau doar m-ai îmbrobodit pe mine?
Eu: Da, eu îmi fac timp
pentru mine. Și la fel face fiecare membru din familia mea.
Ea: Și cum ai reușit?
Eu: Nu ușor, pentru că nu
trebuie să te aștepți ca ei să accepte cu bucurie faptul că trebuie să-și
”rupă” din timpul lor ca să facă ceva ce n-au făcut până acum. Va fi destul de
dificil la început, dar apoi lucrurile se vor schimba.
Ea: Nu prea cred asta.
Eu: Atunci când ești
nervoasă, obosită, frustrată energia pe care o emani este o energie grea, respingătoare.
Se vor îndepărta de tine, și asta este foarte firesc. Ție îți place să stai în
preajma cuiva căruia parcă tot timpul îi plouă și este permanent nemulțumit?
Ea: Nu.
Eu: Cum te simți atunci
când faci ceva ce-ți place?
Ea: Liniștită, bucuroasă,
calmă... dar am și uitat de când n-am mai simțit asta....
Eu: Ei vezi? Poți să le
ții o ”ședință” în care să le aduci la cunoștință că începând de ... ai hotărât
că în fiecare zi vei petrece un anumit timp făcând ce-ți place. Prin urmare,
sarcinile se împart sau rămân nefăcute. Dar, repet, s-ar putea să întâmpini
rezistență. Dacă ție nu-ți pasă de tine însuți, cum poți să te aștepți ca lor
să le pese de tine? Trebuie să ai grijă însă ca fiecare membru al familiei să
aibă un timp pentru sine însuși. Nu unul în detrimentul altuia. Astfel poți
crea un echilibru în care fiecare să fie conștient că lucrurile sunt corecte
pentru fiecare.
Ea: Mulțumesc.
Și a plecat îngândurată. A
revenit acum câteva zile și arăta cu totul altfel. Mai senină, mai echilibrată,
mai vioaie și mai bine-dispusă.
Ea: Am venit să-ți spun că
ai avut dreptate. N-a fost ușor la început, au rămas lucruri nefăcute, a fost
multă nervozitate, au dat vina unii pe alții, dar în cele din urmă au acceptat
că dacă nu cedează nimic vor pierde totul. Și încet-încet au început să facă
câte ceva. Le-am spus că sunt bolnavă. Și că boala mea se numește ”ne-iubire de
sine”. N-au înțeles prea multe la început.... nu știau de unde am scos
diagnosticul, ce doctor mi l-a pus... ce tratament am de făcut. M-am simțit
puțin vinovată, dar apoi când au început să pună și ei mâna și am văzut că se
poate mi-am dat seama ce proastă am fost tot timpul ăsta. Îmi venea să mă bat
singură. Și știi .... am început să pictez din nou.... Mulțumesc.
I-am zâmbit, ne-am
îmbrățișat și a plecat.
Sunt încă atât de mulți
oameni care suferă de această ”boală”. Și uneori este atât de greu să-i faci să
o conștientizeze. Prietena mea este unul dintre cazurile fericite care a ales
să facă ceva pentru ea. Multora însă le place să joace rolul de victimă, să se
victimizeze singuri pentru ca astfel să pară de neînlocuit. Nu este așa. Și
asta o știm cu toții.
Atunci când îți acorzi
timp pentru a face ceea ce-ți place, faci cu mai mult calm și chiar bucurie și
ceea ce nu face parte din activitatea ta preferată. Energia pe care o emani se
schimbă pentru că intri în echilibru. Ceea ce oamenii sunt pe cale să afle este
că cel mai bun prieten, dacă nu singurul, este el/ea însuși/însăși. Cine poate
să-ți dea cel mai bun sfat într-o anumită situație dacă nu Sinele tău? Cine te
cunoaște atât de bine încât să o poată face? El știe exact ceea ce este
potrivit pentru tine în fiecare moment. Dar pentru a putea comunica cu el este
nevoie să-i acorzi atenție.... să-i acorzi respect.... să-i acorzi iubirea ta.
Exact așa cum și el o face tot timpul. Pentru că Sinele ne acordă toată atenția
sa și tot ”timpul” său. Și nu cere decât o mică parte din ”timpul” nostru în
care să intrăm în comuniune cu el. Echilibrul, pacea, calmul, armonia, iubirea
ni le oferim singuri. Nimeni altcineva nu ni le poate oferi. EU aleg cum să fiu
în permanență, nimeni altcineva. Dar ceea ce aleg, depinde de starea mea de
spirit, de starea în care EU SUNT.
Namaste!
Monica Poka
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.