Recunoașterea și integrarea aspectelor noastre ”negative”

Din ciclul De ale mele

Scriam zilele trecute despre provocările care apar tot mai pregnant în viețile noastre. Parcă am fi la maraton, o cursă în care ne străduim doar să ajungem la capăt; o cursă în care nu ne mai interesează nici concurenții, nici cursa în sine, ci doar acel ”continuă să mergi” care ne răsună în urechi ca un laitmotiv în fundal. Se pare că astrele și energiile sfârșitului de săptămână care a trecut au fost deosebit de favorabile curățărilor foarte profunde la toate nivelele. 

Unele trec pe lângă noi în goana clipelor și le conștientizăm sau nu, dar altele vin să se prezinte într-un fel în care nu poți da colțul sau să te prefaci că nu ar exista. Pentru cei ce doresc să facă o treabă bună, acestea sunt cele mai prețioase momente din această viață. Ai șansa să te întâlnești cu unele aspecte ale tale care nici măcar nu știai că există, uneori chiar nici n-ai fi dorit să știi că ele există, sunt acolo și-ți urmăresc fiecare pas, fiecare mișcare. Dar indiferent de ceea ce sinele tău uman poate sau dorește să recunoască, sinele tău divin poate să hotărască că a sosit vremea să deschizi larg ochii și să conștientizezi fiecare aspect, bucățică sau celulă din ființa ta. Ce vei face cu această conștientizare? Bună întrebare. Răspunsul este: fiecare ce poate și ce crede potrivit pentru sine însuși/însăși.

Și pentru că m-am hotărât să vă împărtășesc experiența trăită de mine, pentru că așa simt să fac, dincolo de judecățile care ar putea să apară de aici (și de care, sincer, chiar nu mai îmi pasă), pentru că simt că poate servi drept reper, îndrumare sau pur și simplu o împărtășire. Când înțelegi și simți că TOTUL este UNA, chiar te întrebi ce mai poți ascunde și de cine? Sau de ce? Conștiința colectivă este o ”fântână” din care toți ne ”adăpăm”. Cu cât ne vom scutura mai repede de învățăturile separatoare care ne-au fost inoculate, cu atât mai repede vom putea înainta cu toții. Pentru că într-adevăr ”Unde-i unul nu-i putere/La nevoi și la durere/Unde-s doi puterea crește/Și dușmanul nu sporește”. Dacă vrem să biruim, atunci trebuie să înțelegem că numai unirea umanității și recunoașterea UNITĂȚII la toate nivelele ne poate ajuta și susține.

De trei ori în viața mea am trecut printr-o situație din care, prima dată n-am înțeles nimic, ba din contră n-am știut ce să fac cu ea. Când am cerut ajutorul celor pe care-i consideram avansați pe calea lor, dacă-i ascultam făceam cerere de ”lăsare la vatră” totală și definitivă. A doua oară, deja aveam o experiență la activ, și am fost doar amărâtă că iar am trecut prin așa ceva; și asta îmi indica că este degeaba toată strădania mea spirituală, este suficient un moment, un singur moment de rătăcire sau slăbiciune ca să se ducă dracului totul. 

Dar a venit și a treia experimentare și odată cu ea, a venit și înțelegerea. Despre ce este vorba de fapt. La prima vedere aș spune că despre furie și imposibilitatea controlării ei. De fapt, cam așa am și perceput-o de primele două dăți. Ce se întâmpla: ajungeam într-un moment în care presiunea asupra mea era atât de mare, la nivel emoțional și psihic, încât pur și simplu eram pe punctul de a claca. În acel moment unic, se declanșa furia. Forma violentă a furiei. Acea reacție în care viața, existența ta este amenințată și instinctul de supraviețuire se manifestă. În acele momente nu mai ești persoana care te cunoști a fi, ești cineva străin, cineva care până și ție îți provoacă frică sau, în cel mai bun caz, te surprinde.

Dar a venit, după cum spuneam și episodul numărul 3. De această dată lucrurile au evoluat cumva mai lin și am avut posibilitatea ca la un anumit nivel să studiez ce se întâmplă. Simțeam cum acel moment de clacare se apropie pas cu pas, mă rugam ca presiunea exterioară să înceteze pentru ca momentul x să nu apară. Dar, am uitat că eu mai am și un EU, care avea alte planuri decât eu-l meu. Am putut urmări într-o măsură mai mare ce se petrece în mine în acele momente. Și am sesizat că, în acel moment teribil, exact de dinaintea clacării, apărea ”cineva” care pășea în fața mea și care mă apăra de ”agresiunea” pe care eu o percepeam. Prelua ”ștafeta” cum s-ar spune și mă ”scotea” din zona periculoasă. Zona emoțională periculoasă, la care eu nu puteam face față. Și după ce m-am liniștit cu adevărat (câteva zile), am început să merg pe acest fir.

Ce se întâmpla, de fapt. Fiecare dintre noi are mai multe aspecte. De cele mai multe ori nici măcar nu suntem conștienți (unii nu pot conștientiza nici măcar un alt aspect în afara celui pe care-l văd când privesc în oglindă) de unele dintre ele. Dar asta nu înseamnă că ele nu există. Pot păși în față uneori sau niciodată. Depinde de foarte mulți factori. Pot păși în față, dar să nu fie conștientizate sau recunoscute, și atunci este totuna că au făcut-o sau nu. 

În cazul meu, acest aspect al meu pășea în față numai atunci când simțea că sunt în pericol. Și reacționa așa cum se pricepea cel mai bine să o facă: prin violență. Am numit-o ”apărătoarea mea”. Mi-am dat seama că stătea într-un cotlon al ființei mele, speriată și oropsită, ascunzându-se probabil rușinată sau înfricoșată de ea însăși. De când mă însoțește? Cred că de foarte, foarte multă vreme. Am chemat-o cu multă iubire și recunoștință mulțumindu-i că este acolo pentru mine, fără să-i judec acțiunile. 

Știu, în străfundul inimii mele, că nu a dorit altceva decât să mă ajute, să-mi fie alături așa cum ea s-a priceput. Era singurul mod în care știa să reacționeze. Doamne, câtă durere și suferință a putut aduna! Am îmbrățișat-o plângând și i-am mulțumit din nou și din nou. Era surprinsă și rușinată; cum adică, eu chiar apreciez ceea ce ea a făcut? Da, DA, am apreciat în timp ce inima mea sângera la gândul suferințelor prin care a trecut. 

I-am cerut să aibă încredere în mine, să vină alături de mine în lumina soarelui, la lumina zilei; să iasă din cotloanele în care se ascundea și să ne bucurăm împreună de viață. I-am cerut să rămână apărătoarea mea, dar să schimbe ”arma”; să învețe să folosească o nouă unealtă care se numește iubirea. ”Arma” cu care să mă/ne apere să fie scutul iubirii și să o folosească doar atunci când vom considera amândouă că este singura cale. 

A fost interesată de propunerea mea. Ochii au început să-i strălucească și mi-a cerut să o învăț ce este iubirea și cum să o folosească. Așa că, am început o nouă muncă. Ea, Semira este numele ei, studiază, iar eu integrez. Și e minunat. De unde știu dacă este adevărat sau că este bine ce fac? Îmi ascult inima, corpul, sufletul și toate radiază de fericire. Da, este minunat ceea ce se întâmplă. Altădată aș fi fost forțată să merg la psihiatru acuzată de tot felul de tulburări mentale. 

Dar acum știu că încep să-mi conștientizez și acele aspecte despre care habar nu aveam că sunt cu/în mine. A sosit vremea integrării la toate nivelele pentru a forma întregul. O nouă ”jucărie” pentru cei mai mulți dintre noi. Și ea va fi în curând ”jucăria” tuturor pentru că avem de dat ”examen” și din această ”materie”. Pentru că este necesar să ne ”reîntregim” pentru a putea merge mai departe. O nouă etapă în evoluția noastră ca OAMENI și UMANITATE.

Nu vă speriați atunci când nu vă mai recunoașteți cine sunteți, ci încercați să AFLAȚI cine sunteți. Nu mai suntem cine am fost sau cine am crezut că suntem. Suntem cu mult mai mult de atât. Dar dacă nu ne permitem să aflăm cine suntem vom bate pasul pe loc. Și noile timpuri nu au de gând să bată pasul pe loc. Dimpotrivă. Fiecare avem de lucrat cu noi înșine. Acordați-vă toată atenția pe care puteți să vi-o acordați pentru a vă descoperi frumusețea, complexitatea și completitudinea FIINȚEI. 

Dacă unul poate, atunci pot toți. Și avem atât de mult ajutor. Și suntem aici unii pentru ceilalți. A sosit momentul în care măștile nu mai pot ascunde cine suntem cu adevărat. În acest moment noi batem cărări care nu au mai fost bătute niciodată de către Ființa Umană. Facem istorie, NOI SUNTEM istoria acestor momente unice în evoluția rasei umane. Este necesar să înțelegem că pe această planetă nu trăiesc 7 miliarde și ceva de oameni ci O UMANITATE. 

Nu avem manuale, nici hărți, nici rute și nici indicatoare pe unde trecem. Dar le putem așeza noi înșine pentru noi și pentru cei care vin după noi. Așa cum de altfel a făcut Omenirea întotdeauna. Să ne gândim doar la Cristofor Columb care a pornit în necunoscut mânat doar de dorința de a cunoaște, de a depăși granițele cunoscutului. Acum pe Pământ trăiesc milioane de oameni ”contaminați” de dorința de cunoaștere dărâmând barieră după barieră în orice domeniu și la orice nivel. Umanitatea nu mai poate fi oprită sau deturnată de pe drumul său către sine. Am câștigat! Noi toți ÎMPREUNĂ am câștigat, chiar dacă unii vor spune ”Dar eu n-am făcut nimic!”. Ba da, ați făcut enorm de mult fiind ACUM AICI!

Namaste.

Monica Poka