Meditații

duminică, 29 iunie 2014

Eu și ”Ce va zice lumea”




Din ciclul  De ale mele

Pentru că în ultimele zile aceasta a fos una dintre problemele cu care m-am ”intersectat” mi-am dat seama cât de provocatoare poate fi aceasta pentru oameni. Și este cu adevărat una dintre problemele greu de depășit. Asta privit din perspectiva mea proprie atunci când m-am confruntat ultima dată cu ea. Spun ultima dată, pentru că deși a fost prin 2009, după ce ai reușit să o depășești o dată, încet-încet ea încetează să mai fie o problemă. Nu dispare în mod neapărat și în totalitate, dar nu mai are putere asupra ta. Asta în cazul în care nu cazi în cealaltă extremă. De ce nu dispare? Pentru că bunul simț te va ghida să faci lucrurile în așa fel încât să nu șochezi dar nici să nu te lași influențat/ă de părerea celorlalți în așa măsură încât să nu mai fii tu însuți. Vei căuta calea de mijloc din respect și iubire față de ceilalți nu pentru că vrei să obții ceva de la ei, ceva care să-ți dea ție valoare, de fapt, impresia unei valori căutate și probabil obținute, dar care nu te reprezintă pe tine ci suma unor așteptări din ambele părți.

Prin 2009 eram trainer de qigong de nu prea multă vreme și țineam ședințele de practică împreună cu soțul meu, el fiind trainer de mai multă vreme și cu mai multă experiență decât mine. Și bineînțeles că nu vedeam lucrurile la fel, iar mie mi se părea că nu sunt tratată ca un trainer adevărat ci ca ”soția șefului” care face și ea ceva. Nu era prea vesel pentru nici unul dintre noi. Așa că, după o astfel de ședință de practică m-am înfuriat și am zis ”Gata, până aici. Dacă nu mă tratezi ca pe un trainer abilitat, ca pe o colegă, nu mai stau în fața sălii.” Și atunci când ego-urile intră în scenă, vai și amar. Și vine următoarea ședință de practică. Bine, bine, dar ce fac acum? Mă țin de cuvânt și stau în spatele sălii sau mă duc (din nou) în față și o continui ca și până acum? Mamă, și ce tărăboi dintr-o dată în capul meu! Voce 1: Păi, nu te duci, stai aici. Voce 2: Serios? Și ce va zice lumea din sală? Voce 1: Îți menții hotărârea sau....? Voce 2: Și ce le vei spune când te vor întreba de ce stai aici? ..... și tot așa. Între timp pe mine mă treceau toate nădușelile, tremuram din tot corpul și nu știam care voce să o ascult. Picioarele parcă mi se înțepeneau în pământ când Voce 1 zicea câte ceva și se înmuiau când Voce 2 mă bombarda. Și toate astea se petreceau cu viteza luminii, dincolo de timp și spațiu în timp ce eu treceam prin focurile iadului, fiind însă în același timp și un spectator amuzat. Soțul meu îmi făcea semne să mă duc în față ceea ce-mi îngreuna și mai mult situația, dar eu stăteam neclintită în același loc pironită de cele două voci neobosite. În momentul în care am decis ”Rămân unde sunt. Nu mă interesează ce va zice lumea” vocile au tăcut brusc. Dintr-o dată s-a făcut liniște în mintea mea. Acesta a fost momentul în care sufletul meu a decis crearea a două realități paralele. Una în care am ales să rămân pe loc și una în care am cedat. Din fericire am rămas în cea în care am ales să stau pe loc. Alegerea mea a fost onorată. Deși încă tremuram și mă gândeam că în următoarea secundă voi leșina, încet, încet starea de încordare a început să cedeze. Ședința de practică a început fără ca măcar să mă întrebe cineva ce fac eu acolo în spatele sălii. Pe nimeni nu interesa ce fac eu, doar pe ego-ul meu. Pe ego-ul meu care simțea că-i scap din mreje. Încet, încet lucrurile au început să se calmeze și eu să mă relaxez. Foarte curând practicam și eu liniștă alături de ceilalți. Și parcă îmi crescuseră aripi. Devenisem atât de liniștită și de împăcată în timp ce-mi spuneam ”Nu mă interesează ce spune lumea! Oh, daaaaa! Chiar nu mă interesează ce cred alții despre mine!” N-am să uit niciodată acea bucurie liniștită. Dintr-o dată devenisem atât de ușoară de parcă aș fi lăsat întreg pământul jos de pe umeri. Și am înțeles că totul a fost doar în mintea mea. După ce această ”încercare” a fost depășită, lucrurile au intrat în normal ca prin farmec. Toate problemele care au dus la ”proba” prin care am trecut s-au rezolvat de la sine.

Pe calea noastră apar tot felul de încercări și de probe care să ne ajute să trecem dincolo de ceea ce am considerat o limită, o dogmă, o regulă, un tabu. Sufletul nostru își are programul său bine stabilit. Și dacă până acum, în alte vieți ne-a ”păsuit”, acum nu o mai face. Am învățat sau nu materia, acesta este un examen la care nu putem copia și la care șoptitul colegilor nu ne ajută. Ori știm răspunsul, ori nu. Nu avem cum da din colț în colț, pentru că colțurile nu există. Am scris aceste rânduri pentru acele persoane dragi sufletului meu care acum se confruntă cu această problemă. Și vreau să le spun că această ”problemă” nu există, nu este reală decât în mintea noastră. Este o cursă întinsă de un ego disperat care-și joacă acum toate cărțile pe care le mai are în speranța că nu va pierde jocul, că nu-și va pierde rolul de șef. Aveți curajul să fiți așa cum voi alegeți să fiți pentru că lumii oricum nu-i pasă de voi.... e prea prinsă de ea însăși. Eliberarea care vine însă odată cu această conștientizare, este colosală. Când nu-ți mai pasă ce cred alții despre tine, abia atunci devii cu adevărat un om liber. Este o victorie extraordinară care vă duce mai departe către alte victorii pentru că ”războiul” încă nu s-a încheiat. Dar ați câștigat o luptă foarte importantă! Și călătoria continuă....

Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.