Meditații

sâmbătă, 21 iunie 2014

Cum se naște nevoia/dorința de a fi cel/cea mai bună




Din ciclul De ale mele

Sfârșit de an școlar, de liceu; sfârșitul unui drum și începutul altuia. Și nu numai pentru copiii noștri ci, mai ales, pentru noi cei care acum stăm pe margine și retrăim acele clipe în care așteptam sfârșitul anului școlar și, tot așa din an școlar în an școlar, mai apoi cântam Gaudeamus-ul. Amintiri, amintiri. Și acum alte înțelegeri. Îi privesc pe acești tineri care cântă Gaudeamus-ul și cânt împreună cu ei, vocile lor pline de emoții și teamă sună atât de plăpând.

Oare când și cum se strecoară acea dorință/nevoie de a fi cel mai bun? De a fi în centrul atenției? De a epata? Ceea ce pot conștientiza este doar ceea prin ce am trecut eu personal, pentru că toți am trecut/trecem prin asta, dar fiecare având propria sa percepție. Mă văd la grădiniță jucându-mă cu alți copii, cu păpușile, cu mașinuțele. N-avem nici o treabă dincolo de joaca noastră, ne repartizăm ”rolurile” și ne străduim să le interpretăm după modelele pe care le are fiecare. Este primul ”schimb de experiență” din viața noastră, dar noi nu ne dăm încă seama. Ciudat, atunci nici un rol nu era mai important sau mai puțin important decât altul și le jucam prin rotație astfel încât fiecare să fie mama, copilul, tatăl, polițistul sau mai știu eu cine ne trecea prin cap. Nici nu conta că acel rol, dincolo de jocul nostru în ceea ce numeam ”viața reală”, era jucat numai de bărbați sau numai de femei. Țin minte că ne amuzam teribil de stângăcia unuia dintre băieți când îi venea rândul să fie mama. Dulcele paradis al inocenței.

Și apoi începe școala. Prima zi cu emoțiile ei, cu alți copii pe care nu-i cunoști și cu părinți cu figuri serioase care-și ”îmbărbătează” copiii pe noul lor drum făcându-i conștienți că ”de-acum gata cu joaca”. Oare ce-or fi vrând să spună cu asta? Dar, cum oricum nu înțelegi despre ce este vorba, treci mai departe studiindu-ți învățătoarea și noii colegi încercând să stabilești ”alianțe” pentru noile jocuri care par a fi ceva mai serioase. Nu este același lucru ca și la grădiniță, dar încet-încet te ”dai pe brazdă”. Și vine sfârșitul anului școlar. Primul careu în curte, elevi emoționați, părinți veniți să ia parte și ei la festivități. Apoi începe premierea. Bineînțeles, clasa I-a este prima. O vezi pe învățătoare la masa directorului vorbind la microfon și auzi strigând numele unui coleg/colege. Ce-o fi asta? A luat premiu. Aha. Și atunci ceva se întâmplă în tine. Nu înțelegi încă ce-i aia ”premiu” dar vezi cum pieptul părinților colegului/colegei tale se umflă și cum se mândresc cu odrasla lor. Atunci începi să speri că vei auzi și numele tău strigat. Și nu dorești asta pentru tine ci pentru părinții tăi. Ca și ei să fie mândri de tine pentru că tu asociezi mândria lor cu cât de mult te iubesc, cu cât de mult te apreciază. Și așa înveți să-ți coordonezi rezultatele pentru a căpăta aprecierea lor, iubirea lor, aprobarea lor. Nu pentru tine, ci pentru ei. Apoi microbul pătrunde adânc în tine și locul părinților este luat de colegi, profesori, iubită/iubit, soț/soție, copiii tăi,.... Tot timpul există cineva de la care să aștepți apreciere, acceptare pentru că asta înseamnă, în cele din urmă, că ești iubit/iubită.

Fără să ne dăm seama această nevoie/dorință devine scopul nostru în viață. Nu facem ceva ce nu este apreciat de ceilalți pentru că asta poate că ne coboară în ochii lor și nu ne aduce iubirea pe care cu atâta râvnă o căutăm. Standardele devin limitele vieții noastre cea de toate zilele și-l uităm pe copilul care juca orice rol cu aceiași bucurie și dăruire. Ajungem la rândul nostru părinți și jucăm exact același rol pe care l-au jucat părinții noștri și povestea se repetă. Nevoia de apreciere, de fapt dorința de a fi băgat în seamă ca astfel să-ți fie validate convingerile, țelurile, ideile și tot ceea ce reprezintă universul tău. Pe undeva, această ”băgare în seamă” are și un rol pozitiv, dacă este folosită cu discernământ, pentru că te ajută să găsești oameni care au cam aceiași orientare ca și tine în viață. Este unul din criteriile care stau la baza formării grupurilor de interese. Și prima celulă este familia. Educația și modul în care familia relaționează cu exteriorul este de o importanță covârșitoare, deși mulți nu-și dau seama de asta. Dacă în familie ești apreciat pentru ceea ce tu ești, pentru progresele pe care le faci, fără ca ele să fie comparate cu progresele altora, atunci baza de pornire în viață este una puternică și stabilă. Dar dacă în familie ți se va spune tot timpul ”Tu cum nu poți și X sau Y poate?”, ”Chiar nu ești în stare de nimic? Nu vezi că numai tu nu poți?”, expresii folosite fără a ține cont de înclinațiile și abilitățile tale față de standardele societății, care numai bune nu sunt de cele mai multe ori, baza cu care pornești în viață este una fragilă, și se va clătina de fiecare dată când vântul alegerilor va sufla cu putere.

În momentul în care te poți elibera de nevoia de acceptare ca și busolă în viața ta, în acel moment chiar devii liber. Liber de a fi tu însuți dincolo de standardele unei societăți care nu promovează valoarea reală ci uniformitatea și competiția în cadrul acelei uniformități. Abia atunci poți începe să creezi cu adevărat ceva ce să vină din tine, din ”zestrea” pe care ai adus-o cu tine atunci când ai venit la încarnarea pe Pământ ca Ființă Umană. Cei care fac parte din generația mea au trecut prin aceste situații în două ipostaze până acum: ca și copii care am fost ”dresați” în acest fel, și, din păcate, ca și părinți ”dresori” pentru copiii noștri. Nu este o culpabilizare de nici o culoare aici, este ceva ce așa a fost și s-a dovedit a nu fi tocmai benefic pentru noi. Putem schimba acest fapt, putem schimba această educație păguboasă și să redăm măcar generațiilor care vin după noi dreptul a fi cea mai bună variantă a lor înșiși și nu a ceea ce ego-ul nostru dorește să demonstreze. Pentru că acum știm că fiecare Ființă Umană (și nu numai) este un UNICAT fiind în același timp parte a ÎNTREGULUI. Dacă fiecare este liber să-și trăiască unicitatea, atunci și întregul are de câștigat. A sosit timpul să punem în locul zeilor falși adevăratele valori care duc nu numai la eliberarea Ființei Umane ci și la adevăratul ei progres. Și odată cu acesta, la progresul întregii societăți. Oamenii se nasc cu toții buni, puri și inocenți. Ceea ce-i corupe este educația, societatea și presiunea pusă asupra lor pentru a se ”potrivi” unui model care, de obicei, este fie prea mare fie prea mic. Dacă vă recunoașteți măcar un pic în rândurile scrise de mine, atunci înseamnă că știți că avem de lucru în această direcție. Vă rog pe cei care sunteți acum părinții unor copii de vârstă pre- sau școlară să le permiteți copiilor voștri să ne ofere darurile pe care le-au adus cu ei. Și asta spre câștigul nostru al tuturor. Stați lângă ei și susțineți-i așa cum v-ați fi dorit voi să fiți susținuți. Să rupem odată lanțurile unei educații bolnave și împovărătoare. Să nu mai creăm aceleași tipare aducătoare de suferință și neîmplinire.

Namaste!

Monica Poka

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.